Pilda
samarineanului milostiv, ce se citeşte în Duminica a 25-a după Rusalii, în
cadrul Sfintei Liturghii, i-a şocat pe primii săi ascultători, adică pe evreii
de acum 2000 de ani, prin alegerea, ca personaj principal al parabolei, al unui
om de neam samarinean, neam pe care evreii îl urau cel mai mult. Țara locuită
de evrei, în vremea Mântuitorului, cunoștea două provincii: Galileea, la nord
și Iudeea, la sud. Între aceste două provincii se interpunea Samaria. Când
trebuiau să meargă din Iudeea în Galileea și invers, evreii nu treceau prin
Samaria, deși drumul era cel mai scurt, ci preferau să ocolească, mergând prin
deșert, pe unde greutățile erau foarte mari, din cauza lipsei apei și a
atacurilor fiarelor sălbatice. Când erau totuși forțați să treacă prin Samaria,
făceau călătoria în mare grabă, iar când ieșeau din acest teritoriu, își
scuturau sandalele, ca nu cumva praful samarinenilor să spurce pământul sfânt
al evreilor.
Odată
cu divizarea regatului Israel, în anul 930 î. Hr., urmată de moartea lui
Solomon, Regatul de Nord, cunoscut de acum sub numele de Israel și cel de Sud,
numit Iuda, au purtat războaie unul împotriva celuilalt, timp de două secole.
Omri, al șaptelea rege al lui Israel, care a venit la domnie în anul 885 î.
Hr., a cumpărat un munte, pe care a zidit un oraș, pe care l-a numit Samaria,
după numele lui Șemer, cel care i-l vânduse (III Regi 16, 24), întreaga regiune
din jur devenind cunoscută sub același nume. Samaria, împreună cu regii care au
domnit acolo, au devenit cunoscuți pentru idolatria lor. Cel mai cunoscut rege
idolatru este cunoscut în contextul activității profetului Ilie și acesta este
Ahab, a cărui soție, Izabela, de origine feniciană, a omorât profeții Domnului,
aducând în regat sute de profeți și preoți ai zeilor Baal și Așera. În 722,
î.Hr, după un asediu de trei ani, regele Șalmaneser al Asiriei a cucerit
Samaria și a deportat elita israelită în Arisiria. Succesorul acestuia, Sargon,
„a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi
i-a aşezat prin cetăţile Samariei în locul fiilor lui Israel” (IV Regi 17, 24).
Fiecare grup stabilit în regiune a venit cu propriile lui zeități, creându-se
un amalgam de credințe politeiste și, de aceea, Dumnezeu a trimis lei ca să-i
omoare, deoarece „nu cinsteau pe Domnul” (IVRegi 17,25). În urma acestor
evenimente, coloniștii îi raportează regelui faptul că leii îi omoară, deoarece
nu cunosc legea Dumnezeului țării în care au fost trimiși. Pentru a remedia
situația, regele a trimis din exil un preot, care să-i învețe cum să-L venereze
pe Dumnezeu. Deoarece israeliții rămași s-au căsătorit cu coloniștii,
rezultatul a fost un popor amestecat, care afirma credința în Dumnezeu și în
legea lui Moise, dar, în același timp, venera zeitățile străinilor, cu care se
amestecaseră. Așadar, nici populația, nici credința nu era pură. În 538 Î. Hr.,
la 70 de ani după ce locuitorii Regatului de Sud, Iuda, au fost duși în exil în
Babilon, regele persan, Cirus, a permis israeliților să se întoarcă la
Ierusalim, unde aveau să refacă ținutul, care rămăsese pustiu și să
construiască orașul și templul. După cum relatează cărțile Ezdra și Neemia,
samarinenii s-au oferit să îi ajute la reconstruirea templului, deoarece,
spuneau ei, se închinau aceluiași Dumnezeu (Ezdra 4, 1-3). Când Zorobabel,
conducătorul evreilor întorși din exil i-a refuzat, samarinenii au încercat să
împiedice construcția templului, mituind sfetnicii regali și trimițând repetate
scrisori regilor persani ce au urmat ladomnie, până ce armatele lui Artaxerxe
au venit la Ierusalim și au oprit lucrările evreilor (Ezdra 4, 4-23). Cartea
Neemia arată că Sanbalat, guvernatorul Samariei, i-a ridiculizat pe evrei
atunci când au început să rezidească zidurile Ierusalimului, aliindu-se cu
arabii și amoniții pentru a zădărnici inițiativa evreiască, lucru care nu i-a
reușit. Nereușind să domine acțiunea evreiască, samarinenii au construit un
templu propriu, pe Muntele Garizim, unde se aduceau jertfe similare celor aduse
în templul din Ierusalim. Se pare că acest templu a fost zidit de Sanbalat, cu
consimțământul lui Alexandru cel Mare, așa cum menționează istoricul Iosif
Flaviu, punându-l mare preot pe ginerele său, Manase, unul dintre nepoții
marelui preot din Ierusalim, care fusese izgonit de Neemia, pentru că încălcase
porunca de a nu se căsători cu femei de alt neam (Neemia 13, 29). De atunci,
templul de pe muntele Garizim s-a așezat într-o poziție de rivalitate religioasă
față de cultul oficiat în Ierusalim, până când, în 166 î.Hr., Antiohus Epifanes
l-a dedicat lui Zeus Xenios (iubitorul de străini), iar în 109, regele evreu
Ioan Hircan, l-a distrus. Dar calea ce a dus la dușmănia dintre evrei și
samarineni, așa cum este descrisă în Noul Testament, cinci secole mai târziu,
nu se oprește aici. În jurul anului 332 î. Hr., văzând deschiderea lui
Alexandru Macedon față de evreii din Ierusalim, samarinenii își revendică
descendența evreiască, însă, la scurt timp, îl asasinează pe unul dintre
guvernatorii numiți de împărat, lucru care a dus la cucerirea Samariei și
colonizarea ei cu macedoneni, având ca rezultat elenizarea poporului. După
moartea lui Alexandru, cultul de tip iudaic a continuat pe Muntele Garizim,
Iosif Flaviu informând că oricine din Ierusalim, care era acuzat de abateri de
la Lege, putea să fugă în Samaria, unde își putea continua forma tradiționala
de venerare, în templul contrafăcut. Aceeași pretenție de a avea origini
iudaice au afișat-o și când dinastia Ptolemeilor din Egipt s-a arătat
favorabilă evreilor, însă a negat-o cu vehemență atunci când seleucizii din
Siria și, mai ales Antiohus IV Epifanes, au preluat conducerea regiunii, fiind
hotărâți să extermine orice urmă de iudaism. Samarinenii, după cum relatează
Iosif Flaviu, au trimis o scrisoare regelui, în care îi demonstrau că erau
fenicieni, de origine și că templul de pe Garizim fusese construit de
înaintașii lor, care practicaseră anumitesuperstiții evreiești, din cauza
calamităților ce se abătuseră asupra lor. De aceea, se arătau mulțumiți de
pedepsele primite de evrei și cereau ca templul lor să fie dedicat lui Zeus,
lucru care s-a și întâmplat (II Macabei, 6, 2). În jurul anului 109, regele
evreu Ioan Hircan a cucerit Samaria, distrugând orașul și templul, iar mai
târziu, orașul a fost reconstruit de către romani, iar Irod cel Mare i-a
schimbat numele în Sevasta, și l-a organizat într-o puternică fortăreață. În
vremea în care Iisus Hristos rostea pilda samarineanului milostiv, cel mai
disprețuit popor, în viziunea iudeilor, erau samarinenii. Istoria le dădea
toate motivele să urască acest popor corcit, care le crease atât de multe
necazuri, popor care îmbrățișase un iudaism corupt, sincretist, atunci când le
era favorabil, dar îl abandonase la fel de repede atunci când situația devenise
constrângătoare. Și samarinenii aveau conștiința acestei stări de fapt, căci
femeia samarineancă îi reproșează Mântuitorului: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri
să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au
amestec cu samarinenii” (Ioan 4, 9). Dar totuși, în parabola samarineanului,
niciunul dintre conaționalii evreului rănit nu se oprește să-i ofere primul
ajutor, însă o face unul de alt neam, un ignorant, cu o teologie dezordonată și
o istorie care nu-i face cinste. Acesta se oprește, se uită la cel care nu ar
fi ezitat să-l scuipe în față dacă ar fi fost în stare bună și inima i se
frânge, văzând starea celui care îi era dușman declarat, încât îi bandajează
rănile și îl duce într-un loc unde putea să fie îngrijit, pentru a-și restabili
sănătatea. Iisus putea să aleagă pe oricine pentru a juca rolul aproapelui
celui căzut între tâlhari, dar nu a făcut-o. Alegându-l pe samarinean, a
făcut o breșă adâncă în modul de gândire al evreilor. L-a ales pe cel mai
disprețuit, pentru a arăta că, în fața lui Dumnezeu nu este importantă originea
cuiva, ci important este doar atunci când atributul dumnezeirii, iubirea, se manifestă
în viața făpturilor Sale. (sursa internet)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu