Prorocu (Caprioru) Steliana

7 februarie 1937 - 30 ianuarie 1980

Mama mea, Prorocu (Caprioru) Steliana a fost bibliotecara. Fiecare elev era obligat sa aduca la inscriere cateva carti postale, ea desena pe unele dintre acestea anumite lucruri legate de tematica scolara, aniversari, etc. In acest mod facea surprize placute abonatilor pe vremea cand corespondenta era numai scrisa nu virtuala. Astfel, acasa nu primeau numai cei rauvoitori cartile lor postale cu somatii sa restituie volumele imprumutate ci si cititorii cei mai fideli…. Avea mult talent si un suflet delicat, nasa noastra imi spunea mult timp dupa moartea ei: “Fina era o femeie delicata, cuvantul i se potriveste nu numai privind legatura noastra ci ca om in general…”

O felicitare desenata de mama mea pentru elevii cei mai fideli bibliotecii Liceului Pedagogic din Tulcea pana in 1980 cand a decedat.

Dupa ce bunicii mei au avut doi copii care au murit de foarte mici, Valeriu si Milcuta la al caror mormant bunica mergea cu sfintenie de cate ori ajungeam la cimitir, numele Steliana al mamei i-a purtat noroc. Si mamele au fost copii, nu?

Doua tablouri pe care le stiu de cand ma stiu.... nu cunosc autorul.

Caprioru (Sotirescu) Anastasia

Vremea trece, raman urmasii care isi respecta stramosii:

Bunica mea, Anastasia Caprioru, nascuta Sotirescu, in fotografia din dreapta sus in ziua nuntii, la 13 februarie 1933,  a cochetat cu pictura, a luat lectii in copilarie. Era nascuta cu exact  50 de ani inaintea mea, 17 iunie 1909, poate acest blog trebuie sa fie considerat un umil cadou, tardiv e drept pentru dragostea si influenta ei benefica asupra mea… am reusit sa pastrez cateva lucrari ale ei, printre care si acest peisaj de iarna:

Si portrete create de mine de pe vremea cand nu stiam ca va avea un sfarsit groaznic. Cauta prin oras casa demolata. A pierdut trei copii dar pentru mine a facut atat de mult....

Barbu Liliana: Nu am uitat-o, era prietena bunicii mele...Eu le preparam si serveam cafeluta si dulceata de cirese albe!

Bunica mea de la Tulcea

23 noiembrie 1987, la Babadag a murit bunica mea. Era la un camin de batrani si o fosta chiriasa care statea aproape de azil m-a anuntat cu cateva zile inainte ca e pe moarte. Fizic fusese bine dar multele pierderi: 3 copii, a casei si varsta i-au subrezit mintea. Am reusit, nu stiu cum sa plec de la munca mea de horticultor si seara cand am ajuns la bunica am fost sfatuit si indrumat sa vin cu un preot la capataiul ei. Era un batran de peste 80 de ani. S-a imbracat tacut si intr-o fulguiala rea si rece a venit cu mine strabatand o distanta destul de mare in noapte. Era o imagine tulburatoare sa vezi un batran nins de ani, ridat de varsta dar in putere printre femeile bolnave din salon. Indiferent de durere si boala, infirmiere si internate erau vrajite de lumina odajdiilor si ritualul pe care preotul ortodox il implinea. Ne-am despartit langa camin el refuzand sa il conduc si insistand sa imi continui drumul la Tulcea. In acea jumatate de ora de mers cu un tren de noapte pentru ca atunci CFR era CFR nu tata de muls pentru politruci, am vazut altfel lumea. Am vazut ca totul e trecator, ca lucrurile se degradeaza; poate doar dupa 1990 acest gand de atunci a fost atat de bine intrupat in oameni, cladiri, moravuri etc. Eram cu bagajele facute sa plec spre Bucuresti cand fosta chiriasa m-a sunat sa imi spuna ca bunica murise. Naveta care ma rupea si pe mine de meserie si era un rau generalizat care submina tara, a fost cauza pastrarii bunicii mele intr-o magazie; era déjà ger dar era si ingrozitor acolo, asteptand tot semnaturile medicilor navetisti fusese si altcineva de curand care sfarsise cu capul spulberat de un animal speriat. Bucatele de creier inghetat te faceau sa calci cu pas de balet printre scule si materiale si ele inghetate. Poate ca prin voia sortii si sfatul bun al celor de acolo am facut ce trebuia in atare situatie si prin faptul ca am reusit sa implinesc ritul crestin dedicat mortii fata de o fiinta credincioasa si curata sufleteste toata viata, sa implinesc pana la capat menirea mea de cadou primit de ea la 50 de ani.

De bunica ma leaga atatea amintiri, avand mult timp mi-a fost primul dascal, dragostea si grija ei alaturi de a parintilor fiind acea aura care imi face copilaria minunata in amintiri. Acest marunt dar important pentru mine aspect legat de nasterea mea chiar in ziua cand implinea 50 de ani reprezinta ceva unic in lumea mea. Ce fericita era cand casa in care se nascuse radea in soarele darnic al Dobrogei, eram impreuna cativa ani si cu bunicul si toate erau minunate… curtea cu florile, pomii, gradina de legume, verdeata, bucataria vesnic cu arome imbietoare... Timpul e o sita pentru bine fata de rau dar si un sculptor nemilos care sapa in: tot lucruri si fiinte. Nu e o tragedie, e o lege a firii… Totul se transforma dar nu de nemernicia omeneasca ci de legile firii, ale naturii… Din pacate azi nemernicia omeneasca schimba inclinarea balantei... Dumnezeu sa te odihneasca in pace mica si buna mea martira, bunica mea!

Gabriela Ciureanu Scrii frumos Angel.Probabil și bunica ta ,știe...

Sena Preda Citindu-ți rândurile mi-am amintit-o venind la blocul nostru pentru fratele tău mic pentru care a ținut loc de mama.Apoi a dispărut ca sa aud ca e la Babadag , la azil .Se vedea ca este un om care suferă enorm.

Negivan Menat Emoționant, Angel! Cred că pentru noi toți bunicile au un loc special în inima fiecăruia dintre noi! Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Eremia Rita ...esti minunat,Angel!...vorbeste îngerul din tine...dor de ai noștri!...toti avem...si-l ducem cu noi catre ei..

23 noiembrie 2019 FB:

Proorocu Angel Astazi sunt 32 de ani de cand bunica mea, cu exact 50 de ani mai in etate ca mine, a murit. Dumnezeu sa o odihneasca in pace! La Babadag era exact timpul de acum la Bucuresti. La Bucuresti erau plecati medicii de la azilul unde era internata, de aceea a fost nevoie de ceva timp ca sa obtinem documentele impuse de situatie. Se spune ca Isus cu crucea grea in spate a vrut sa se rezeme de o bancuta in fata casei unui evreu. Proprietarul i-a spus: "Umbla, umbla!" La care se spune ca raspunsul ar fi fost "O sa umblati voi..." Dumas povesteste aceasta. Se aplica si la medicii nostri poate... Iorga a spus ca odata cu noi mai mor odata mortii nostri! Poate daca exista o dragoste de meserie, educatie patriotica si motivatie specialistii ar fi locuit acolo unde munceau. Comunitatea de care nici azi noi nu prea stim ce inseamna ar fi aratat si ar fi insemnat altceva. Pacat. E usor sa barfesti, sa iti sclipeasca mintea cand trebuie e altceva...

Diplomele mele din mileniul II

Pare hilara, total nebuneasca aceasta etalare a unei banale diplome din clasa a VIII-a dar pentru mine este la fel de valoroasa ca cea care imi dovedeste titlul de doctor in stiinte agronomice nu luat ci obtinut... si aceasta datorita celui care semneaza ca DIRIGINTE... aceasta semnatura inseamna mult pentru cei care au trait in milenarul orasel de la portile Deltei si cunosc un pic viata artistica de aici in ultimii 50 de ani...

Este a unui mare om, mare artist care mi-a marcat anii aceia frumosi din adolescenta, care m-a facut sa umblu prin Muzeul Luvru ca la mine acasa, sa nu uit niciodata diminetile cand pe geam vedeam flori explodand in pomi, picaturi de ploaie sau troiene, cand calare pe bancile de desen nu simteam cum trecea timpul: desen, acuarela, ulei, modelaj, istora artei...

Multumesc domnule profesor Bratfanof Eugen!

DOMNUL BRATFANOF EUGEN

Exista oameni care sunt precum bibelourile…Un alt om, cu cat de cat bun simt, nu poate sa fie obraznic, sa jigneasca sau sa nu il respecte pe un astfel de om.

Urmaresc emisiunea Teleenciclopedia in care sunt prezentate documentare despre viata marilor pictori si sculptori ai lumii.
Domnul profesor Eugen Bratfanof este, in mintea mea, cineva care are cate putin din fiecare mare pictor sau sculpror al lumii. O mana dumnezeiasca, o minte care are compozitia in esenta ei, o cultura extrem de vasta. Permanent avea la el, pentru a ne invata istoria artei, albume de mare valoare achizitionate din salariul lui modest de profesor de desen. Totdeauna cand am cumparat un álbum de arta, o carte in domeniu, am avut in minte evlavia si aura aceea de sfant cu care era inconjurat fostul meu profesor de desen, sclipirea aceea minunata din ochi cand vorbea despre arta...

Incepeam orele de arta palstica la 7 dimineata, luni, miercuri si sambata. Cred ca niciodata un am intarziat in trei ani cat am frecventat Scoala de Muzica si Arte Plastice din Tulcea.

Era aproape de casa mea era minunat ca aceasta nu fusese inca demolata, scoala e si astazi, o cladire construita de un personaj interesant al Tulcei, Moruzov, nume cu rezonante din románele si píesele clasicilor rusi dar care a fost un oarecare pe care soarta l-a facut unul din creatorii serviciilor romane de informatii, ramas in amintirea tulcenilor cu cele doua cladiri construite la initiativa lui, cu un stil arhitectonic distinct, aproape de Biserica Ruseasca dar si prin barfa ca ar fi avut ca amanta pe fiica fratelui sau…luata din lumea inapoiata a nordului dobrogean si transformata in mare spioana.

Tocmai in cladirea legata de maleficul si destrabalatul spion si-a desfasurat activitatea un om cu har Dumnezeiesc. Mare mi-a fost bucuria cand la o expozitie reunund lucrari prémiate la una din ultímele editii ale Concursului National "Cantarea Romaniei" era si o grafica semnata Eugen Bratfanof, un portret al lui Mihai Viteazul, cusma lui imensa fiind o fresca a bataliilor purtate, cu mare maiestrie prezentate.

Luni si miercuri erau ore de desen si pictura iar sambata modelaj si istoria artei.
Intr-o prezentare pentru un album pe care din pacate nu l-am mai gasit in librarii se arata ca:

“Orice pictura, care retine prin originalitate, obliga - nu numai publicul cu o consistenta cultura a imaginii, dar si pe acela cu o perceptie a calitatii mai putin exersata - la o definire rapida a noutatilor. Si, totodata, la o evaluare a importantei lor. Cu cat impactul imaginii e mai puternic, cu atat mai presat se simte privitorul sa afle raspunsuri la o seama de intrebari pe care, daca nu le poate intotdeauna formula cu claritate, le traieste adesea intens. Arta are aceasta virtute, ca ne ofera solutii dublate de emotii la probleme, de care nu suntem intotdeauna constienti ca ne preocupa. Emotia este insa rareori un sfetnic bun. Iar admiratia, care e un soi de daruire neconditionata, si mai putin. Tablourile lui Eugen Bratfanof produc un tip de admiratie exaltata la categorii foarte diferite de public din care cauza toate definirile, incercate sub imperiul revelatiei, refera in primul rand la mijloace si destul de timid, rar ori inexact la fond. Eugen Bratfanof e un pictor suprarealist, in acceptia cea mai generoasa al termenului. Suprarealismul - ca si clasicismul, ca si romantismul, ca multe alte -isme care marcheaza istoria artei - e o stare a fiintei, iar in circumstante culturale favorizante si o reactie a epocii. Deformari extrem de sesizante ale realului, in termenii credibilului, se cunosc de milenii. Devieri maladive de la realismul canonic al reprezentarilor faraonice sunt destule inca din vremea lui Echnaton si a erei Amarna. Putem fi, de asemenea, convinsi ca artisti cu darul divagatiei supra-realiste se nasc inca si dupa Dali. Întrucât manifestele scolii au insistat asupra unor dominante însemnate de morbid, de delir si de erotism, toate celelalte forme de suprarealism au fost socotite abateri de la norma. Si comentate de aceea cu distanta. E una din cele mai mari ciudatenii ale virusului suprarealist: el cenzureaza mai aspru decat realismul, visarile paralele. Altfel spus si-a impus sa ordoneze fantasmele, ceea ce-i mai mult ca un exces. E o aberatie. Eugen Bratfanof e un suprarealist la fel de coerent ca oricare din maestrii adjudecati de istorie. Daca pictura sa ar fi circulat in Europa, e foarte probabil ca ar fi considerata una din cele mai sesizante reusite ale suprarealismului tandru, daca nu chiar cea mai semnificativa tentativa de revigorare a unei metode prin extaz liric. Cum se poate observa, nevoia indreptatita de a-i da un nume artei lui Bratfanof e marcata de o seama de nuantari ce ar fi sa-i diminueze intelesul: regional, tentativa, circulatie... De-a lungul timpului au comentat opera artistului: Dan Grigorescu, Mircea Deac, Virgil Mocanu, Corneliu Antim, Marius Tataru, Ion Parhon, Gheorghe Vida, Victor Nita, Ion Lotreanu, Paul Cornel Chitic, Damian Necula si Tudor Octavian”

O minunata amintire am din, pe atunci noul oras Orsova. Am fost cazati la o familie unde tatal era navigator pe Dunare. Copii, doi frati care pictau si ei aveau tot felul de occidentalisme aduse de parintele lor din amonte de orasul lor: Germania, Austria...Am pictat fiecare judet o fresca pe pereti la o scoala si ea noua. Noi am avut un spatiu deasupra unei usi.
Acolo am vazut cea mai minunata colectie de fluturi din viata mea. Peste cativa ani aveam sa aflu si eu ce era in inima oamenilor care traiau in cochetul orasel cladit in locul celui vechi acoperit de apele de la Barajul Portile de Fier. Era totusi frumos ca oamenii traiau pentru a munci si indeplini ce era de indeplinit fara ura, minciuna hotie...

Si un catalog  de acum mai bine de 32 de ani...